Omenia este rezultatul trăirii româneşti pure a adevărului divin

Omenia, expresie verbală a unei noţiuni colective, a dat întotdeauna de lucru lexicografilor. Fiindcă a traduce acest cuvânt numai prin ospitalitate, onestitate, onorabilitate, cuviinţă, bunătate ori pur şi simplu prin umanitate înseamnă a-l explica numai în parte, sărăcindu-l. Ca realitate, ca document de viaţă, omenia nu este o anumită virtute, ci o adevărată antologie, un buchet de flori ale sufletului evoluat. Iubirea de străini, ţinerea cuvântului dat, sentimentul onoarei, dispoziţia de jertfă, spiritul dreptăţii, mărinimia, modestia, credinţa în Dumnezeu – toate acestea sunt podoabele fireşti ale omeniei.

Dintre virtuţile omeniei româneşti, cea mai des amintită este IUBIREA DE OASPEŢI. „A omeni” pe cineva înseamnă a-l primi cu inima deschisă, a-l ospăta şi a-i da cinstea cuvenită omului. Ceea ce caracterizează însă ospitalitatea acestui neam este iubirea de străini. În casa românului, străinul, şi nu cel al casei, primeşte tot ce este mai bun. Iubirea de străini – spune poporul – este cu adevărat dar dumnezeiesc: „Când vine la tine străinul, întâmpină-l ca un părinte”. Sau : „Pe străin nu-l îndepărta de la casa ta înainte de a-l îndestula”.

Articol preluat după Yoga Ezoteric. 

 356 total views,  1 views today