Tradiția colindelor – legătura dintre generații

Dragi cititori, în curând, odată cu venirea iernii va începe anotimpul colindelor, liantul care alături de cântece, dansuri, proverbe, zicători, strigături, portul popular, şamd mențin legătura dintre tradițiile noastre strămoșești și prezent.

Un popor care încă își menține obiceiurile străbune în pofida tuturor încercărilor disperate de a fi cu orice preț ”occidentalizat”, are toate șansele să treacă cu bine peste toate încercările la care este supus și care vizează pierderea identității naționale. După umila mea părere, câtă vreme în România încă se va mai purta ia românească, cât timp se vor mai auzi colindele noastre strămoșești și cântecele populare, noi, ca neam, vom avea toate șansele să trecem cu bine peste toate piedicile, și la final, spiritualitatea autentică a acestor meleaguri să triumfe!

Iată câteva aspecte principale legate de tradiția colindelor, ca element important al culturii și tradițiilor străbune transmis până în zilele noastre.

Colindele

”Colindele își au originile în cântările ritualice pre-creștine care însoțeau începutul sau sfârșitul anului agrar și aveau rolul de a alunga spiritele rele și de a aduce fertilitate, rodire și belșug.

Primele imnuri special create pentru Crăciun au apărut în secolul IV la Roma dar erau mai degrabă niște cântece religioase, austere, fără să aibă prea mare legătură cu colindele din ziua de azi.

Abia în secolul al XIII-lea, sub influența lui Francisc de Assisi, în Italia, Franța și Germania au început să se compună colinde în propriile limbi. Francisc de Assisi a introdus colindele în slujbele religioase din aceste țări, care apoi au fost folosite în diverse piese de teatru, crescându-le astfel popularitatea. În Anglia, colindele au apărut prima dată în anul 1426, grație unui capelan care a publicat 25 de cântece de Crăciun, cântate de grupuri de urători care se duceau din casă în casă (la fel ca și astăzi). Colindele au căpătat popularitate după reforma luterană în țările protestante și asta pentru că în biserici era încurajată utilizarea muzicii în cadrul serviciilor religioase.

La noi în țară, datina colindatului de Crăciun s-a format odată cu poporul român si cu răspândirea creștinismului pe meleagurile noastre, fiind expresia credințelor populare transpuse în muzică. Colindele îl înfățișează pe Mântuitor în mai multe ipostaze, însă multe dintre ele au și alte teme în afară de cele religioase.

Ca și alte obiceiuri tradiționale, colindele au o multitudine de variante și versiuni, specifice diferitelor regiuni de la noi din țară. Colindele pot fi cântate de un singur cântăreț sau de un grup, care se poate acompania și de instrumente muzicale și uneori poate interpreta și mici scenete. Pot fi cântate de fete, băieți sau de oameni în toată firea. Urătorii merg din casă în casă și după ce cântă pe la ferestre, sunt invitați în interior și gazdele le se dau mere, nuci sau colaci, păstrându-se astfel un ritual vechi de sute de ani.

Colindele se cântă și la orașe, însă an după an, obiceiul parcă începe să îşi piardă din farmec. Au apărut mulți falși colindători care urmăresc doar beneficii pecuniare, fără să mai pună suflet în ceea ce fac, ducând astfel la decăderea tradiției. La sat însă, tradițiile se păstrează, în unele regiuni fiind nealterate de sute de ani, iar gazdele așteaptă colindătorii cu nerăbdare.

În popor se spune că dacă deschizi ușa colindătorilor și primești urarea lor cu bucurie, atunci vei avea un an nou mai bun. O veche superstiție spune că atunci când nu se vor mai auzi colindele, cel nenumit va pune stăpânire pe pământ.

Câteva colinde românești: “O ce veste minunată!”, “Astăzi s-a născut Hristos”, “Trei crai de la răsărit”, “Iată vin colindători”, “Florile dalbe de măr”, “Am plecat să colindăm”, “Deschide ușa creștine”, “Steaua”, “Trei păstori”, “Moș Crăciun cu plete dalbe”, “La poartă la Țarigrad”, “Sus boieri, nu mai dormiți”, “Noi umblăm să colindăm”.

Sursa:   Material preluat după Stelian Tănase stelian-tanase.ro