Pe-un picior de plai pe-o gură de Rai

Muzeul din Valea Largă, păstrătorul vechilor tradiții

România ne surprinde mereu atât pe noi, cei născuți pe aceste meleaguri, cât și oaspeții care ne vizitează, din alte colțuri ale lumii. De fiecare dată  (re)descoperim  o țară fascinantă, în care ritmurile vieții arhaice se păstrează cu farmecul și tainele sale, în fața asalturilor  cu orice chip și fel, al unei noi societăți așa zis ”moderne”, care ne îndepărtează deseori de natură și tainele sale…..  Un astfel de loc se află la mică distanță de Ploiești, urbea lui nenea Iancu, oraș recunoscut și internațional prin combinatele sale de prelucrare a petrolului, universitatea de profil și municipiu al județului Prahova.

La numai 22 de km, șerpuind printre coline, la granița dintre deal și câmpie se întinde de-a lungul șoselei comuna Valea Călugărească,(numită anterior Valea Călugarilor, denumire schimbată de comuniști), cu nenumărate  sate arondate. Unul dintre acestea este Valea Largă, sat de moșneni (țarani liberi, uneori fiind asimilați cu mica nobilime, cunoscuți în Moldova cu numele de răzesi) aflat pe celebrul Drum al Vinului, renumit prin podgoriie sale de viță și vinuri nobile, atestat documentar din secolul al XIV-lea.   Aici începe călătoria mea, pe Drumul Vinului, care ulterior s-a transformat (cu surprize pe măsură), într-o călătorie în interiorul ființei. 

Am  vizitat muzeul Crama de la 1777, într-o însorită zi de 23 iunie, care preceda sărbătoarea populară, arhaică a Sânzienelor,  simultan cu sărbatoarea ortodoxă a nașterii Sf. Ioan Botezătorul. Astfel, am fost prima vizitatoare  a acestui  veritabil lăcaș de cultură, redeschis după perioada restricțiilor.  

Muzeul te întâmpină cu o curte îngrijită, cu multe flori, sculpturi, și cu o cruce incizată având în partea superioară o adăugire plată, numită masa cerului, simbolizând sufletul omului, asociat in acest context cu păsările care veneau să se înfrupte din  firimiturile puse de închinători.   Intrarea se face printr-o prispă largă, decorată cu ștergare și obiecte specifice.  Clădirea este masivă, din lemn de stejar și acoperiș din șiță de brad,  fiind practic reconstruită  în această zonă  în anul 2013, ( pe un teren oferit ca donație de o localnică),  păstrându-se câteva elemente originare  de la crama din Valea Popii, de unde provine.   O particularitate care surprinde plăcut este acoperișul cu ”ochi” și ” boldurile” care alungă spiritele rele. 

Surpriza cea mai plăcută a fost prezența caldă, marcată de solide cunoștințe istorice și o profundă dragoste față de tradițiile populare, a doamnei muzeograf Emilia. Astfel, vocea sa blândă m-a purtat pe tărâm de basm  împletit cu legende, în care tradițiile și cunoașterea ritmurilor naturii se îmbină armonios cu metodele de obținere a vinului, cu binecuvântarea Sf. Mucenic Trifon, protectorul viilor și al acestui meșteșug.  

Aici am aflat o mulțime de lucruri noi, trecând dintr-o încapere în alta, într-o succesiune firească plină de noi înțelesuri.   Am aflat legenda apei neîncepute, care se consideră a fi numai bună de băut la ivirea zorilor,  când cerul se ”crapă” și apare prima rază de lumină.  Această sintagmă, numită   ”crăpatul zorilor” este simultană cu apariția unui sunet  specific, auzit doar de rare ființe care veghează la răsărit.  

Această istorisire ne-a parvenit de la  sociologii Dimitrie Gusti și Ernest Bernea, culeasă de la un păstor din Ardeal, ”Bade Gheorghe” care i-a lămurit asupra înțelesului arhaic, transmis din înțelepciunea populară prin viu grai.  Aceste noțiuni și trăiri sunt cunoscute și în nordul Bucovinei, de asemeni și în anumite zone ale Munteniei, unde încă  se folosește  expresia ” crăpatul zorilor, sau s-a crăpat de ziuă”, aceasta arătând continuitatea lingvistică și culturală a acestor tradiții unice, în majoritatea zonelor istorice.   Noul răsărit este considerat astfel o reeditare a actului  demiurgic al Creației, fiecare zi fiind un nou început.  

Acest sunet este asociat cu rostirea biblică pe care o gasim revelată în Evanghelia dupa Ioan, capit. 1 versetul 1:” La început a fost cuvântul, și cuvântul era de la Dumnezeu, și Dumnezeu era cuvântul,  și toate câte s-au facut, prin El s-au făcut”.  Aici înțelegem cuvântul prin sunetul primordial, vibrația unică care precede Creația. 

Și iată că înțelepciunea populară cunoaște acest lucru, o integrează ca fiind firească, în ordinea lăsată de Dumnezeu.  Astfel apa ”neîncepută” are virtuți taumaturgice, fiind încărcată cu această energie a începuturilor, având această stare de puritate virginală care alină și vindecă sufletul și trupul deopotrivă.  De  altfel, oarecum în context cu acest aspect este baia cu rouă, spălatul feței cu roua culeasă în special după plantele de leac, când soarele răsare. 

Acest lucru este realizat cu precadere în perioada solstițiului de vară, când ”cerurile se deschid”,  mai ales în dimineața care precede dansul Sânzienelor prin iarbă.  Astfel fetele și femeile care  iși vor spăla chipul cu roua strânsă acum vor fi ferite tot anul de boli, fața și pielea vor căpăta o radiație aparte și vor fi mult îndrăgite de flăcăi.  Fetele își spală părul cu apa neîncepută,  în care au pus sânziene astfel cosița devine mai mândră și mai bogată.  De asemeni sânziana, sau drăgaica,  împletită în cunună (simbol solar), va fi pusă pe tocul ușii, la icoane;  în anumite zone se pune și la intrarea în staulul vitelor, ca fiind protectoare și aducătoare de prosperitate. 

Toate aceste obiceiuri și tradiții ne mențin unitatea și coeziunea de neam, ne fac unici,  menține sufletul neamului românesc la frumusețea și măreția care ne-au făcut cunoscuți de-a lungul mileniilor, prin transmiterea neîntreruptă de la strămoșii geto-daci(numiți de Herodot ca fiind cei mai drepți dintre traci) până în zilele noastre. 

Misterul crucilor din sala  etno

În sala etno intru cu sfială și reculegere…..costume populare protejate în vitrine de sticlă, poartă amprenta nepieritoare a atingerii delicate a femeilor care au țesut flori, vița de vie cu ciorchini, modele atât de frumoase într-o explozie de culori…. În mijloc tronează un butuc de viță de vie, simbol al renașterii,   dar și al acestor locuri, stilizat și  prezent și în biserică pe ușile împărătești. Piesa de rezistență o constituie însă colecția de cruci, așezate într-o manieră impresionantă, care ne conduce într-o călătorie inițiatică de la începutul devenirii noastre ca oameni, pas cu pas,  până la extazul comuniunii cu Hristos.

Astfel în partea de jos  a panoului sunt  două cruci antropomorfe, realizate de meșterul autohton Petre Ghițeanu, consacrat, și cu lucrări expuse la târgurile de profil incluzând Muzeul Satului și al Țăranului Român.  O cruce are forma de inimă, simbolizând eternul feminin, cu acele calități unice de iubire și dăruire necondiționată.   Perechea ei are forma oarecum ovoidă, simbolizând aspectul masculin complementar, prin excelență simbol al rațiunii. 

Urmează apoi o cruce decorată cu motive ”ramură de brad”, simbolul pomului vieții, în tradiția populară românească dar avand același înțeles și în alte culturi nordice.   Urmează ”crucea cu rozetă” , baza crucii amintește de stâlpul de mormânt, care se punea la căpătâiul țăranilor din Ardeal și Oltenia, păstrate pana în zilele noastre în aceste zone, dar cu siguranță , fiind pe tot arealul românesc.   Pas cu pas, ascensiunea este delimitată lateral de doua cruci tip pristolnic (cruce de altar), având incizată  ca sigură călăuză rugăciunea Tatăl Nostru. Urmează crucile cu heruvimi și serafimi, care ne amintește faptul ca suntem purtați nevăzut și ocrotiți de la naștere, de puterile cerești și propriul înger păzitor.  În mijloc, tronează maiestuos crucea ”aripă”, incizată cu un val dublu de ”unda apei”, care ne dă senzația de zbor, spre Hristos, noul Adam.

Și astfel, această călătorie inițiatică, pornește de la Adam protopărintele omenirii, de la Pămant, către Cer apoi trece pe la  stâlpul care poartă în vârf o rozetă, simbol  solar,  crucea aripă  ne înalță către  finalul acestei ascensiuni  inefabile  întâlnind la capătul ei Crucea  Mântuirii,  miracolul comuniunii  salvatoare cu Iisus Hristos, care se revelează a fi Calea, Adevărul și Viața!  Aici putem face o paralelă cu Drumul spre Emaus, care este analogic, calea propriei noastre mântuiri…..

Acest drum al vinului, printre dealuri molcome, acoperite de viță de vie și pomi fructiferi se revelează a fi nu doar o simplă călătorie pe drumuri bătute de negustorii de vinuri și poame, ci se dovedește a fi o călătorie în profunzimea ființei noastre, unde la capăt realizăm că de fapt ne-am regăsit pe noi înșine în inima Hristosului celui viu.  Acum, știind povestea vinului, atunci când vom închina un pahar, va fi însoțit de evlavia cunoașterii că ne împărtășim  cu adevărat chiar din sângele lui Iisus, care a dăruit umanității această stare unică  de comuniune cu El, în Eternitate….. 

Victory Gladys

 17 total vizualizări,  3 vizualizări astăzi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *